Aceste memorii puternice din timpul războiului în România readuc ororile războiului amestecate cu capacitatea de adaptare a copiilor la condițiile înconjurătoare.

În memoriile lui meșteșugite foarte frumos în Zori încețoșate, David Kimel își descrie copilăria în București, incluzând timpurile bune și cele rele pline de groază ale celui de-al doilea război mondial. El aduce instantanee pline de viață din timpurile și locurile la care a fost martor, demonstrând felul în care a fost permanent susținut și orientat de perseverența părinților lui.

Kimel – acum trecut de 80 de ani – povestește despre căsătoria mamei lui, provenită dintr-o familie înstărită din Bulgaria și tatăl său, un evreu din România, al cărui părinte a fost născut în Polonia. Din acest ceaun în care diferite etnicități sunt amestecate, autorul îşi amintește cum întreaga familie s-a suportat ajutându-se unul pe altul când vremurile erau dificile.

Familia Kimel – ce includea și pe sora lui mai mică, Simona – a fost forțată să se mute dintr-un apartament în alt apartament, an după an, când câştigul din muncă nu putea acoperi cheltuielile. Dar autorul privește toate aceste din perspectiva unui copil atras mai mult de o nouă jucărie, decât de surpriza de a vedea în brațele mamei lui o nouă soră.

Cea mai mare parte a cărții face cronica propriei lui vieți de la vârsta de trei ani la treisprezece, când și-a celebrat Bar Mitzva. Restul cărții arată cum multe rude au emigrat din România poposind în alte țări.

Autorul – rezident al Canadei în ultimii patruzeci de ani – este un scriitor talentat, ce a recreat sensibil din memorie locurile Bucureștene. Armata germană a ocupat Bucureștiul cei mai mulți ani de război. Kimel povestește că, în timp ce evreii au fost terorizați de Legionari – naționaliștii în cămăși verzi asemănătoare cu trupele de comandă a tinerilor naziști în cămăși maro – „Problema evreiască” a fost în mare măsură lăsată jandarmeriilor locale să fie rezolvată.

Bombardamentele Aliaților cu urmările lor au afectat cetățenii, dar, întrucât copiii se pot adapta cu ușurință, tânărul David era mai mult preocupat să găsească „comori” prețioase printre dărâmături.

Conștient că mulți cititori nu vor înțelege obiceiurile acelor timpuri, el explică obiceiurile local-culturale. Folosind vii descrieri, făcând ca și cele mai mărunte detalii să întruchipeze locuri și oameni din trecutul său, Kimel îşi amintește astfel despre școala lui: „O poartă dublă de fier forjat păzită de un om în vârstă ce sta înăuntrul unei gherete de cărămidă cu geam culisant.” El descrie omul dinăuntru, tatăl secretarului școlii, „un om mic de statură, șubrezit de timp, cu ochelari și păr roșcat tuns scurt.”

Multe figuri din trecutul lui sunt reînviate. Profesorii lui din gimnaziul industrial, cu poreclele lor, multe din rudele lui (cu multe din picanteriile lor) ce locuiau în alte orașe, copiii cu care se juca – buni și răi – și chiar unul sau doi adulți ce luau avantajul unor copii nesupravegheaţi.

Cei mai memorabili, oricum, rămân părinții lui Kimel. El e consternat că nu a putut fi cu ei și cu Simona înaintea pierderii lor și astfel, a întins jos pe covor ca să-și amintească „micile imagini imprimate pe carton ce aducea înapoi amintiri din viața noastră, acele prețioase momente ce ne-au unit împreună… și știu că de-acum eu singur, am datoria să prezerv viețile lor și memoriile legate de ei.”

Aceste memorii puternice creează impresia unei priviri permanente într-un timp și loc ce nu mai există.

Robin Farrel Edmunds

Clarion, Decembrie 19, 2014