Din experien'a mea de elev de liceu (în RM), pot spune că am avut de-a face cu o programa de lectură plină de texte expirate. Teme similare discutate de un profesor care le repetă deja de 15 ani. În căutarea mea solitară de „altceva” am dat peste ,,Chira Chiralina” de Panait Istrati.

De ce Chira Chiralina a lui P. Istrati? Pentru ca nu am citit niciodată o proză care să trimită clar la probleme multiple ca violența domestică, kidnapping, trafic de ființe umane, homofobie sau robie, în literatura Romaniei interbelice.

Prima parte descoperă figura lui Adrian, sau mai degrabă a noastră, care îl urmareste pe Stavru pentru a cerceta cauzele si consecințele acțiunilor lui. Tot aici dăm de Jackyll si Hyde, care coexistă în persoana limonagiului și de un capăt de poveste din ghemul vieții lui. Încă neîncrezatori, stăm la distanță, dar suntem, totuși, foarte curioși.

În partea a doua, Stavru sau Dragomir (pentru că putem deja sa îi zicem așa) istorisește despre drama care l-a urmarit de-a lungul vieții, pierderea mamei și tot ce s-a întamplat cu el si sora lui dupa tragicul eveniment. Aici observam si motivele pentru care Stavru devine ceea ce cunoaștem de la inceput.

Partea a treia ne teleportează în Cairo, unde dăm peste un Stavru bătrân și auzim (sau mai degrabă Adrian aude) partea lipsă a poveștii. În partea asta mai observam că povestea pierde din dinamism si câștigă o parte meditativă, care este la locul ei în gura „celui trecut prin multe”.

De ce Panait Istrati numește textul Chira Chiralina? Pentru că ea și tot ce o înconjoară îl aduce în fața noastră pe șarlatanul și escrocul Stavru, care devine vulnerabilul și adevăratul Dragomir, de care ajungem sa ne atașăm în mai puțin de 150 de pagini.

Și ce poate fi rău în a avea ‚,de-a face cu un hamal din portul Brăilei´´?