Lăsând la o parte numeroasele detalii de ordin tehnic (pentru a nu pune la încercare răbdarea cititorului), se cuvine să mai clarific un aspect esențial, și anume acela al însuși titlului lucrării. Care ar fi, așadar, sintagma cea mai potrivită: „urmarea”, „imitația” „imitațiunea” sau „imitarea” lui Cristos? Recunosc că, într-un prim moment, am fost tentat să adopt o variantă hibridă, în așa fel încât termenii să se explice reciproc: „Imitarea sau urmarea lui Cristos”. Ideea mi-a venit citind prezentarea pe care domnul Brezianu o face traducerii sale, din care reiese că, în 1647, un oarecare Dealscom, oferind detalii despre împrejurările în care a fost tipărită tălmăcirea slavonă a lui Udriște Năsturel, specifică titlul lucrării în acești termeni: „Carte despre imitarea lui Hristos”. Rezultă, așadar, că latinescul „imitatio” inițial a fost transpus în româ nește în forma „imitarea” (nu are importanță aici faptul că nu Udriște este cel care folosește termenul, ci altcineva, care dă detalii despre truda lui). Mai apoi, când au fost tipărite primele tâlcuiri în românește, „imitatio” este redat prin „urmarea”. Iată de ce, într-o primă instanță, folosirea îmbinării „imitarea sau urmarea” mi se părea firească, ca un fel de punte menită să țină legătura între două tărâmuri semantice asemănătoare, însă mai apoi, documentându-mă, am înțeles că „urmarea” are o nuanță proprie, și anume aceea de a fi un ucenic în carne și oase, adică contemporan cu Maestrul, pe când autorul Imitării are în vedere mai curând trasarea unui itinerariu etic și mistic, prin intermediul căruia călugărul și omul de rând să poată îmbrățișa felul de a fi al lui Isus Cristos.
Acum probabil vă veți spune: „Am înțeles. Poate că termenul «urmare», în acest caz, nu se potrivește, însă ce cusur ar avea variantele împământenite, precum «imitațiunea» sau «imitația»?”. Ei bine, „imitațiunea” mi s-a părut o formă învechită, cu iz caragialesc. Cât privește varianta „imitația”, am evitat-o din două motive (probabil subiective). În primul rând, în contextul superindustrializat în care trăim, forma „imitație” are o conotație negativă: „lipsă de originalitate”, „copie de prost gust”, „fake” etc. Această senzație m-a urmărit continuu în răstimpul cât m-am ocupat de această traducere. În al doilea rând, varianta „imitarea” mi s-a părut, încă de la început, mai dinamică, cumva mai potrivită cu viziunea de ansamblu a autorului, chiar dacă încă nu aveam o motivație bine întemeiată pentru o astfel de alegere. Însă recent am descoperit un aspect important, și anume că termenul „imitare” este o formă de substantiv specială în limba română, rezultată din infinitivul lung al verbului „a imita”, la fel ca substantivul „urmare”, care este de fapt infinitivul lung al verbului „a urma”.
Folosind, așadar, forma substantivală de sorginte verbală, putem vâna „doi iepuri” deodată, adică conservăm statutul de substantiv al lui „imitatio” și, totodată, evităm varianta sa statică – „imitație” – actualmente compromisă.
Entuziasmat de această „revelație”, am rămas de-a dreptul uimit când, căutând informații despre argument, am găsit, în arhiva siteului Radio România, o veche înregistrare a lui Constantin Noica în care, elogiind opera lui Constantin Brâncuși, descrie infinitivul lung ca fiind „regele formelor gramaticale” ce invadează „lumea leneșă a substantivelor”. Și, pentru a dovedi soliditatea acestei convingeri, vine cu o argumentație pe care doar un filosof de talia lui ar fi putut să o ofere: „Tot ce e creștere, trecere și petrecere, tot ce e încercare, ispitire și împlinire se lasă descris de infinitivele lungi. Sub însuflețirea lor, lucrurile prind viață, totul intră în înmugurire și, ca toiagul lui Moise, care odrăslea, ființa lumii se preface în fire, adică într-un infinitiv lung”.
O atare viziune dinamică a lumii nu este, oare, un motiv suficient pentru a aborda „Imitarea lui Cristos” într-un chip diferit, nu static, ca și cum ar fi vorba doar de o carte veche, prăfuită, ci dinamic, printr-o lectură atentă și printr-o străduință continuă de însușire a felului de a fi al Mântuitorului?
(Traducătorul Adrian Măgdici)