Jurnalul unui Sultan

Ham! Ham-Ham! s-a albit la față. I-am putut mirosi frica. Se uita în jur, căutând scăparea. Nu voia să mă piardă. Mă iubea prea mult, la fel cum o iubeam și eu.

Ar fi bine să înveți că iubirea nu poate fi măsurată. Uite, noi, câinii, deși acceptăm mulți oameni și multe animale în jur, iubim o singură ființă, un singur om.

Iubirile nu pleacă, ci cuibăresc în suflet un infinit. Odată ce ai iubit ceva sau pe cineva, dragostea aceea îți rămâne tatuată pe inimă o veșnicie. Nu o poți nega și nu o poți alunga.

O melodie, un miros anume, un gest, un cuvânt oarecare, un vis, orice îți poate trezi pe neașteptate amintirea trecutelor iubiri. Să o împingi înapoi, în străfunduri, negându-i existența, cum am făcut eu cu povestea lui Sultan, nu îți poate aduce decât suferință.

Acum știu că o asemenea amintire trebuie privită în ochi, ștearsă bine de praf, mângâiată și legănată până când adoarme singură, de bunăvoie. Dacă nu faci asta cu iubirile din trecut, riști să te trezești că te mușcă până la sânge în cele mai neașteptate momente.

Am așteptat să adoarmă toată lumea și am citit acest jurnal, pagină cu pagină. Pe alocuri m-am amuzat, pe alocuri am recunoscut dragostea pe care doar ea știe să o arate câinilor, pe alocuri am plâns ca un copil.