Pare zi... în care sfârșitul e aproape, iar începutul s-a uitat prea tare, în mare strâmtorare de stâncă de veac, în care singurul leac e ruga curată, ce-n gând repetată face să pară că trăim... deși tot murim, ca să fim...
A venit timpul să nu mai visăm! Se face zi!...
Ni se împietrește pasul pe cărarea cea decorată cu flori...
Pe pori zac sudori ce nu-s nici rouă, nici ploi, ci doar trudă zăludă ce nu udă sufletul deloc, ci doar neghinițele ce se coc și își fac loc tot mai mult pe spicul curat, de Domn Împărat.
Cam straniu... pare o lume de plastic, scos din stări ce-au murit, spațiul lor...
Dor în noi și mor, timpii cei de doi... căci nu ne mai iubim destul, ci se face nul și tace mersul pe ace, cu nasul pe sus, pus a păcat în gând ce-a uitat de unde-a picat...
Nu ne-am trezit când ceasul bătea. Și uite-ne aici, frânți, cum vrem a sta mai mult în stările grele, în care nuiele de codri ne-apasă și nu ne mai lasă în lumea de-afară...
Zbiară, urlă, ne doboară, instinctul ce vrea să ne salveze...
Nu mai știe să privegheze mintea noastră, nici să postească trupul, care de înfrânare nu știe... el vrea să fie bogat și-împăcat, în pat mic, de somn adânc.
Se strâng prea multe fapte pentru o judecată mică...
Cine se mai ridică de-a picat în abis deschis de un vis pătimaș?
Poate că vrăjmaș ne e gândul nostru viclean, ce plin de alean se vinde pe el unui țel greșit, izbit de valuri, de stări și de nepricepere...
De-ar cădea virtuți peste cei muți, ar vrea să nu vorbească, ca să-l slăvească pe Domnul Cel Drept, cu gând înțelept.
Nu toți au rost... post țin mai mult cei ce vin flămânzi de adevăr, să caute fericiri și împliniri lăuntrice...
Devreme pentru a nu mai fi, târziu pentru a nu mai ști că ce a fost scris e trimis ca dar și că nu dispar nici foile de calendar, nici paginile care tot apar.
E un dar să vrei să iei bucuria de a fi liniștit în cuget și ferit de păcate – căci frate lângă frate pe toate le poate.
Gândul bun răzbate și ne scoate din păcate... stările curate...
Să luptăm cu noi, ca sub cerul plin de ploi, să vrem pacea din război, nu sânge de eroi!
Cel mai eficient mod de a descrie o persoană este să o faci prin prisma faptelor sale. Eu îndrăznesc să spun că am deprins îndeletnicirea de a scrie cuvinte frumos aranjate pe pagini, dar nu cred că asta îmi conferă vreun statut anume, ori vreo impresie socială cum că eu aș reprezenta ceva altfel față de restul; oricine poate să scrie, oricine poate să învețe lucruri, însă nu oricine poată să caute mereu o cale spre a fi un om mai bun, pe plan spiritual, nu în sensul de a fi mai bun la ceva anume, ci doar mai bun - lăuntric; tocmai din acest motiv eu nu țin cont de statutul social atunci când adresez respectul meu cuiva, ci de lumina din ochi, de gesturi, de intenții, poate că de înțelepciunea pe care o propagă prin simplu fapt de a exista. A spune că ești scriitor, nu este o meserie, ci o pasiune; exact asta reprezintă scrisul pentru mine: o formă de a evada din monotonia cotidiană, spre alte lumi, umplute de frumos. Iar aici, nu aș vrea să pară că eu caut să evadez pentru că nu-mi place viața pe care o trăiesc; eu o ador! Eu apreciez și iubesc din plin lumea în care trăim, florile, natura, tot ceea ce înseamnă viață, peisajele, munții, cerul... toate astea se ating de lăuntricul meu ca părți săgetate direct din Rai, cu săgeți ce nasc minuni.
Cred că mai presus de toate lucrurile cu care iau tangență, mie îmi plac oamenii buni și faptele frumoase.
În poezii eu mă inspir atât din poveștile pe care le scriu, cât și din întâmplările cu care iau contact. În general, eu tind să culeg mult din toate câte întâlnesc în cale, de la oamenii de care mă leg, din locurile prin care merg. A scrie, pentru mine a devenit ceva aproape vital, dar nu mai presus ca setea de a iubi ceea ce ne caracterizează pe noi ca oameni – adică nu mai presus de suflet; iar noi toți știm ce anume ține de suflet și care îi sunt nevoile: el are în special trebuință de emoții curate, ce curg din setea de a dobândi deplinătate în concordanță cu Adevărul Absolut, dictat de Divinitate.
Eu m-am născut în județul Arad, dar am copilărit în comuna Cristești, din județul Botoșani. Mama mea a fost cea care m-a introdus în arta poeziei; țin minte că ei îi plăcea mult să compună, când eram eu copil. Când mi-a explicat pentru prima dată că de fapt poezia nu e rimă, ci o stare de spirit și metaforă, a fost momentul care mi-a acaparat atenția, de nu i-am mai dat drumul, ci am început să tot caut să leg cuvinte, pe care să le transpun mai apoi pe foi, ca parte din emoțiile mele.
În prezent, eu locuiesc în Botoșani, orașul care mă leagă cel mai mult de lucrurile materiale, de parcă dealurile și pădurile dimprejur, îmi sunt cea mai mare avere. Aici este acasă pentru mine!