Răsfăţuri şi porţi deschise

Ieşirea din cotidian spre absoluturi se face cu valizele cu fluturi. Este un soi de fereastră pe unde pot pătrunde doar cunoscătorii, ca năluci nepământene ce aşează Olimpul pe rană. În vremuri de secetă poezia poate aduce ploaia hrănitoare, răcoritoare ca un sărut pe o frunte fierbinte. Şi cum la orice vânătoare, secretul stă în răbdare, căutaţi stările fără nume risipite de autoare, într-o eliberare de sentimente! Ceaţa, tăcerile mării, deşertul ating visele din tâmplele salcâmilor, zmeilor... Versurile te ţin strâns, ele însele fiind strânse cu migală de pescăruş răscolind, căutând, prospectând valurile.

Cartea este o chemare, o mângâiere şlefuită din şoapte şi mistere, asemeni ochilor unui donjuan, zburător mioritic: dacă-l laşi să-şi fluiere bucuria, ai câştigat. El, ştiindu-se un curajos cuceritor, vânjos ca un pisc de munte, se lasă cucerit. Cititul nu presupune o desluşire de mâzgălite stări, ci un act sacru, sacerdotal, în care cicoarea, macii, Babilonul şi Caraimanul trebuie ademenite cu glas de taină, reinventate cu o stare deloc oarecare, privite cu o pădure de ochi. În sine, răsfăţul promis este de fapt o răscolire după vise, între pământ şi cer, destrămarera apărând ca un joc în care nu se moare, iar autocunoaşterea, deşi grea, aduce binele.

Versurile curg firesc, logic în toată contradicţia lor, devenind, instaurând maniera schirgeriană, în care stilul paradoxal abundă într-o seamă de cuvinte legate de stări onirice („iluzii, nălucă, înierbate drumuri, fermecat, blestem, mare amorţită, să te atingă-n somn rondeluri, noaptea, ne-am trezit în vis) și creează o atmosferă plină de farmec în care stelele răsar din fântâni, trezind, imagistic, zmeii la viaţă.

Totul e notat minuţios ca într-un jurnal, comunicarea fiind salvarea care o scoate pe Ana din zid, într-o întoarcere a jertfei. Creaţia creşte din fântâna unui Manole chemat, invocat, utilizat ca alterego, dar care nu vine, ci rămâne în starea sa de creator de mănăstiri vii. Undeva, într-o altă parte a lumii, cititorul va trebui să-şi reclădească prin înţelegerea sa, propria carte, dar mai puternică, mai trăită, mai trainică, ucigând efemerul propriei siluete.

Monologul interior, dialogul liric şi clar din cărţile Iosefinei Schirger, descoperă un scriitor dintr-un timp aleatoriu, cu un dar al intuiţiei lingvistice de o mare naturaleţe, cu un fel de vorbire pe care am descifrat-o ca izvorând din descântece, bună de pus pe rană.

Ionel Muscalu